A trecut un an si ceva de cand nu am mai scris nimic pe aici. Au fost zile in care am intrat pe blog hotarata sa imi reiau activitatea, insa ma simteam atat de lipsita de inspiratie si de motivatie, ca abandonam ideea inainte de a incepe sa scriu primul cuvant.
S-au intamplat atat de multe lucruri in ultimul an... S-au petrecut atatea schimbari in viata mea, incat uneori nici nu ma recunosc. Si nu stiu daca ar trebui sa admir sau sa imi fie mila de persoana care am ajuns.
Am ranit si am fost ranita.. Nu stiu daca este adevarat ca tot ceea ce facem se intoarce la noi, insa cateodata imi este frica de faptul ca viata se razbuna pe mine si eventual se amuza vazandu-ma suferind. Totusi, eu cred ca am facut ceea ce a fost mai bine pentru mine. Nu avea rost sa raman si sa ma complac intr-o situatie in care nu ma simteam fericita, in care prezenta mea era doar fizica...de care ma detasasem de mult timp. Si intr-un final am gasit puterea de a spune ceea ce simteam si sa las in urma acel capitol din viata mea. Nu a fost usor, deoarece obisnuinta e o boala grea, insa am trecut peste.
Insa ce faci atunci cand apare in viata ta o persoana care iti rastoarna tot universul si ajungi sa simti ca acea persoana e totul, ca nu ai putea renunta la ea indiferent de circumstante? Ce faci atunci cand ajungi sa iubesti atat de mult incat treci peste lucruri care dor, treci peste indiferenta, peste faptul ca lupti de unul singur?
Multi ar spune ca plang din orice. Dar eu plang pentru lucrurile care dor, plang atunci cand sufar, cand vad ca nimeni nu intelege ceea ce simt, cand simt ca ma mai am doar pe mine. Lacrimile ma ajuta sa ma descarc atunci cand stiu ca nimeni nu ar putea intelege ce e in sufletul meu. Dar eu nu le consider neaparat un semn de slabiciune. Dimpotriva, ma consider puternica pentru ca am taria sa imi exteriorizez sentimentele.
In acest moment ma simt confuza. Simt lucruri pe care nu le-am mai simtit niciodata. Nu spun ca nu am mai iubit, ar fi absurd. Am iubit, dar altfel. Nu mai mult sau mai putin, doar diferit. Si sunt hotarata sa nu renunt, oricat de greu ar fi. Pentru ca speranta moare ultima, iar eu sper ca intr-o zi sa fie totul bine. Nu vreau sa pierd persoana pe care o iubesc doar pentru ca nu am fost in stare sa am suficienta rabdare si sa inteleg anumite lucruri. Iar daca o sa astept degeaba si nu o sa primesc nimic in schimb, macar voi sti ca eu am facut tot ceea ce am putut, ca am dat tot. Stiu ca mi-ar fi foarte greu, dar dupa fiecare pumn primit de la viata trebuie sa tinem capul sus si sa mergem inainte....
* Imi cer scuze pentru acest ramble mamble fara nicio noima..... I'm baaaack!
Va pupacesc!
